Scriitor deopotrivă important şi controversat al diasporei româneşti din spaţiul francez, tradus în timpul vieţii în 33 de limbi, Virgil Gheorghiu trece postum printr-o redescoperire a biografiei şi operei, atât în spaţiul românesc, cât şi în alte spaţii culturale. Cercetători precum Thierry Gillyboeuf sau Constantin Cubleşan, dar şi mulţi alţii, scriu despre bio-bibliografia lui, în vreme ce domnul Gheorghiţă Ciocioi traduce cu consecvenţă operele dânsului, publicate în limba franceză.
Între cele mai recente traduceri ale dânsului, se numără şi volumul Chiralesa. Un roman în care, precum în multe dintre operele sale, scriitorul îşi cântă jalea şi dorul ţării natale. Îi prezintă necazurile şi asupririle şi vorbeşte despre caracterul dârz al românilor din partea de ţară de unde vine. Folosindu-se de povestea haiducului Bogomil, în construirea căreia combină mai multe legende ale diferitelor epoci, scoţând la iveală
prototipul unui haiduc filo-român care luptă împotriva unor asupritori străini, metamorfozaţi etnic şi cultural, însă păstrând în sufletul lor germenii strămoşilor şi sângele străin, el oferă cititorului un roman ce are atât un interesant mesaj moral, cât şi scene ce-l duc la graniţa cu beletristica poliţistă.
Scrisă într-un mod aparte, ce se dovedeşte, din foarte multe aspecte non-conformist, lucrarea e o adevărată perlă a literaturii române. Dacă majoritatea romanelor încep printr-o frumoasă expoziţiune, ce realizează tranziţia dinspre cadrul spaţial-temporal al lucrării înspre acţiunea propriu-zisă, cel al lui Gheorghiu debutează cu un moment de tensiune ce-l transportă pe cititor în inima celei din urmă. Abia apoi urmează descrierea cadrului iniţial şi a amănuntelor contextuale, preotul scriitor realizând aici o adevărată inversiune, cu valoare literară şi impact pentru cititor.
De altfel, deşi nu face niciodată rabat de la naraţiune, de care se foloseşte ca de un instrument util, deopotrivă în actul de realizare a unor frumoase descrieri sau incursiuni istorice, sau în ample caracterizări, textul lui nu este nici pe departe unul static, preponderent narativ, îmbibat de fraze proustiene. Dimpotrivă. Frazele scurte, deloc sacadate, frumos articulate, se constituie în adevărate puncte forte ale sale. Atunci când ele sunt folosite în construcţii antitetice, fiind parte a unui amplu angrenaj ce prezintă în oglindă două personaje principale, rezultatul e unul cu totul şi cu totul aparte. Alteori, modul în care descrie anumite realităţi şi subliniază imensiunile fundamentale ale unui evenmiment sau profesii, se constituie şi el într-un mijloc util de a îmbina imaginea cu dialogul. Iată un astfel de exemplu: „Preotul are părul lung şi alb. Nu l-a tăiat niciodată. În Scripturi se recomandă ca nicicând să nu-şi taie părul ori barba cel care se află în slujba lui Dumnezeu.
Precum preoţii din Vechiul şi Noul Testament, precum părinţii de la Sfântul Munte şi din pustie. Generalul Dracopol n-a avut vreodată legături, de niciun fel, cu preoţii satului. E un preot al ţăranilor. Familia Dracopol are în spatele parcului o criptă. Acolo sunt îngropaţi morţii ei. Înmormântările sunt oficiate de episcop ori de stareţi de mănăstire. Vreme de veacuri, în timpul ocupaţiei turceşti, înaltul cler a venit şi el din Fanar, dată cu turcii. Prelaţii nu cunoşteau un cuvânt în româneşte. Slujeau în receşte pentru despoţi. Părintele Miluiescu, precum toţi preoţii de ţară, poartă opinci, ca ţăranii, o haină de lână, un suman şi iţari; dar, pentru el, sunt negri. Odinioară, se folosea scoarţa aninului care dă o frumoasă uloare neagră. Preotul din Chiralesa, dacă e tânăr, e obligat să lucreze ământul cu braţele sale pe pământurile despotului, ca orice ţăran, şi fără nici o plată. Aparţine clasei ţărăneşti. Niciodată un preot din Chiralesa n-a intrat în castel, în seraiul familiei Dracopol; doar în stare de arest, ca acum.”
Răsădit din plămada lumii satului şi nutrit din valorile ei, Gheorghiu cunoaşte foarte bine lumea rurală românească. O descrie majestuos. Îi cântă durerile şi parcă adesea, se bucură pentru fiecare realizare a ei. devărat semănătorist, însă numai din această perspectivă, el vede ţăranul român ca fiind întruchiparea binelui şi îl descrie întotdeauna în termenii cei mai elogioşi. În plus, îi prezintă, prin intermediul hiperbolei, pe toţi eroii ţărani ai romanelor sale, ca fiind infinit superiori tuturor adversarilor lor. Aşa se întâmplă şi în cazul Chiralesei. Generalul Dracopol, personajul principal, e pus în faţa unei situaţii ciudate atunci când i se cere să-l prindă pe vestitul bandit Bogomil, iubit de ţărani, care întruchipează prototipul justiţiarului. După mai multe momente în care dă greş în acţiunile sale, el află că, de fapt, în spatele întregului eveniment, se găseşte caporalul Chiralesa, pe care, într-un exces bahic, crezuse că l-a ucis şi, pentru a scăpa de rigorile legii, l-a transformat într-un adevărat martir post-mortem.
Autorul se foloseşte de cele două personaje principale, ca de un instrument prin care-şi construieşte simetric naraţiunea şi reuşeşte să pună în evidenţă anumite elemente ale circularităţii şi repetitivităţii timpului, pe care-l vede mai degrabă drept un element cu caracter moral, decât ca instrument de măsură al vieţii cotidiene. Nu ar trebui, desigur, omis nici modul în care, folo-sindu-se de nume încifrate precum: Dracopol, Chiralesa, Bogomil, Serafim, cărora le explică pe parcurs semnificaţia, ajută la construirea romanului, a unor momente semni-ficative şi a mesajului său, fiind frumos relaţionate deo-potrivă cu contextul locului în care sunt folosite ele. Atât onomastica, cât şi acţiunea, abundă de puternice accente morale. Părintele Virgil chiar ţine să pună în evidenţă această dimensiune a unora dintre personajele sale, atunci când evidenţiază procesul lor de metamorfoză interioară şi elementele care l-au marcat. Astfel de exemplu, se folo-seşte de dialogul lui Bogomil cu învăţătorul satului, pentru a arăta modul în care, de fapt, adevărata schimbare a eroului nu s-a produs la nivel exterior, deşi rănile i-au adus şi acolo schimbări, ci sub aspect sufletesc:
„L-am abanonat pe generalul Dracopol fără să-l pedepsesc. Apoi, mi s-a părut că este păcat să rupi frumoasele pagini de poezie şi minunatele povestiri scrise despre mine în atâtea cărţi de şcoală… Nu mai aveam dreptul la casa mea, la soţia şi fiul meu. Am luat deci în sarcina mea pe toate văduvele, pe toate femeile părăsite, toţi orfanii. Din când în când, opream autocarul care transporta banii statului, şi-i dă-deam celor cărora le lipseau.”
Chiralesa, C.V.Gheorghiu
Romanul Chiralesa e aşadar o frumoasă reuşită literară a unui mare autor al diasporei româneşti, tradus în mai multe limbi şi apreciat pentru talentul său. Brodat în jurul unei frumoase povestiri, în care elemente structurale precum simetria îi dau cititorului un adevărat sentiment de siguranţă, abundând de descrieri ce pun în evidenţă valorile şi tradiţiile româneşti, care, până la el, occidentului îi erau aproape necunoscute, el s-a constituit, la momentul în care a fost scris, într-un adevărat material de promovare al ţării noastre. Pentru noi, se constituie într-un pasaj al unei istorii literare ce se cere recuperată. Dacă s-ar putea totuşi reproşa ceva autorului în legătură cu acest volum, acel lucru, care poate fi taxat drept un minus al lucrării, îl constituie caracterul de idealist al scriitorului. Acesta se reflectă şi în scrisul său, şi în modul de a construi personajele. Astfel, de exemplu, el operează în culori absolute, atunci când e vorba despre un personaj pozitiv, în vreme ce, celui negativ îi lasă parcă, ca o portiţă de scăpare, mici tresăriri ale virtuţii (precum lui Dracopol, care decide să se sinucidă când este deconspirat, onoarea).
În plus, scrisul său e parcă prea predictibil pe alocuri, şi elu-cidează pe de-a-ntregul intriga. În acest caz, când, la finele lecturii, cititorul înţelege şi află totul, se poate întreba, la ce-i mai foloseşte imaginaţia? În ciuda tuturor acestora, romanul Chiralesa al lui Virgil Gheorghiu, îmbrăcat într-un veşmânt lingvistic românesc de gală de către Gheorghiţă Ciocioi, se constituie într-o operă interesantă, ce-l familiarizează pe cititor cu anumite aspecte ale istoriei românilor şi-i oferă, chiar dacă prin intermediul unei opere beletristice, un exemplu frumos cu privire la importanţa virtuţii şi a demnităţii pentru poporul român şi la modul în care au fost ele implementate de-a lungul veacurilor în istoria lui.
Iuliu Marius Morariu.