Pandemia de la finele anului 2019 şi începutul anului 2020, cauzată de un virus nou ivit, care aparţine familiei de coronavirusuri, denumit Covid‑19 (sau mai precis SARS‑CoV‑2) a surprins, dezorientat şi dezorganizat în toate structurile lor, toate ţările lumii.

În mod neaşteptat a ucis sau a slăbit, prin sechelele pe care le‑a lăsat, un mare număr de persoane, cărora le‑a afectat deopotrivă trupul şi sufletul; multe dintre ele şi‑au sfârşit zilele într‑o singurătate totală şi lipsite de cuvenita înmormântare. Ea a afectat în mod profund pentru o lungă perioadă modurile de viaţă şi mentalităţile. A pus sub semnul îndoielii formele de organizare ale statelor moderne, a dezvăluit fragilitatea şi fisurile unui sistem mondializat privit ca stabil, a dat la iveală dificultatea medicinei şi a ştiinţelor biologice, considerate a fi la cel mai înalt nivel, de a găsi o soluţie de apărare atât pe plan terapeutic, cât şi pe plan profilactic. Ştiinţa considerată sigură s‑a dovedit a fi plină de ezitări şi incertitudini. Tehnicile biologice şi genetice, considerate atotputernice, s‑au vădit a fi ezitante. Idealul unui progres continuu în toate domeniile – şi în primul rând în domeniul economic – a fost demolat. Iluziile transumanismului, ideologia cea mai în vogă, convinsă că posedă deja mijloacele necesare pentru a produce un om cu totul îmbunătăţit, ferit de boală şi nemuritor, au fost risipite. Oameni de toate vârstele au fost supuşi pericolului. Speranţa de viaţă a fiecărui om a fost brusc redusă; persoanele de 60‑70 de ani, despre care se vorbea peste tot ca despre persoane încă tinere, au fost dintr‑odată prezentate ca bătrâne. Certitudinea că marile epidemii au fost definitiv biruite s‑a năruit, vechile spaime au reapărut, cu întregul lor cortegiu de fantasme, fie ele conspiraţioniste sau apocaliptice. Viaţa de familie a fost copleşită de tensiuni, prin convieţuirea continuă la care au supus‑o izolările, şi de anxietate, prin incertitudinile din vremea ieşirii din izolare. Viaţa celor care muncesc a fost perturbată de pierderea locului de muncă, de reducerea orelor de lucru, de schimbarea modului de lucru sau de faptul că dintr‑odată munca devenise primejdioasă pentru sănătate. Relaţiile sociale au fost modificate, fiecare om devenind pentru celălalt o potenţială ameninţare. Viaţa spirituală a credincioşilor a fost afectată prin imposibilitatea pe perioade lungi de a merge la biserică, de a lua parte la sfintele slujbe, de a primi Sfintele Taine; credinţa multora a fost zguduită, pusă la încercare, îndeplinirea riguroasă a îndatoririlor religioase ale altora a slăbit.

Vreme de mai multe luni şi ani vor continua să se arate puţin câte puţin efectele nocive colaterale provocate trupurilor şi, desigur, încă şi mai mult sufletelor, de această pandemie care a surprins întreaga lume.

Sau, mai bine ar fi să spunem, a surprins aproape întreaga lume, deoarece un anumit număr de specialişti au prevăzut‑o şi se aşteptau să vină, fără să ştie însă momentul precis al ivirii sale şi forma exactă pe care o va lua. Într‑o mică conferinţă susţinută în 2015, Bill Gates, fondatorul firmei Microsoft, care acordă cu generozitate de mulţi ani o mare parte din averea sa pentru cercetarea medicală, spunea că marea ameninţare viitoare pentru existenţa omenirii nu va fi aceasta – zicea el arătând fotografia unei ciuperci atomice –, aşa cum ne‑am putea aştepta, ci aceasta – arătând fotografia unui coronavirus. Într‑o emisiune de pe canalul cultural franco‑german ARTE, difuzată în 2014, intitulată „Epidemiile – o ameninţare invizibilă”, un savant american de la Universitatea Columbia din New York, prezentând congelatorul în care, în cadrul programului de cercetare PREDICT, sunt colecţionaţi mii de viruşi provenind din întreaga lume, spunea: „Vi­itoarea pandemie mondială s‑ar putea afla în acest congelator.” În 2017, în revista Science et Avenir, apărea un articol intitulat: „Într‑o peşteră, nişte lilieci «clocesc» vi­itoarea epidemie de SARS.”[1] La începutul anului 2018, la o reuniune a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, la Geneva, un grup de experţi (R&D Blueprint) a inventat termenul „Maladia X”, pentru a desemna viitoarea pandemie. Aceşti experţi credeau că ea va fi provocată de un nou agent patogen necunoscut care nu pătrunsese încă în populaţia umană, că acesta va fi probabil confundat la debutul lui cu alte maladii şi se va propaga în mod rapid şi discret, exploatând căile de transport şi comerciale ale oamenilor, va ajunge în mai multe ţări şi va avea o rată de mortalitate superioară celei a gripei sezoniere.[2]

Familia coronavirusurilor (din care face parte Covid‑19) este de fapt cunoscută de vreo douăzeci de ani. Actualmente, opt membri ai acestei familii au fost identificaţi ca unii care pot să contamineze omul. Trei s‑au arătat ca unii care afectează grav sistemul respirator[3], alţii sunt cunoscuţi ca anodini.[4] Aceşti coronaviruşi au un rezervor natural şi foarte vechi în păsări şi mai ales în lilieci, dar pot uneori trece şi la alte specii animale.[5] Ei pot de asemenea (în anumite circumstanţe întâmplătoare şi imprevizibile) să depăşească bariera animală şi să se transmită la om.

Dar lumea coronavirusurilor rămâne în mare parte necunoscută. Mai mult de 500 de tipuri au fost izolate la lilieci, dar sunt motive serioase de a bănui că există peste 5000 de tipuri. Trebuie ştiut de asemenea că, în categoria mai largă a virusurilor, actualmente, pornind de la interpolări, numărul tipurilor încă nedescoperite se estimează la 320000[6], al căror grad de periculozitate pentru om nu se cunoaşte, şi că este aproape sigur că un anumit număr dintre aceşti viruşi se vor manifesta şi se vor difuza în vi­itor în specia umană. Cât priveşe coronaviruşii deja cunoscuţi şi răspândiţi, ei vor subzista probabil în viitor pentru o perioadă nedeterminată, creând periodic în diferite locuri ale lumii noi puseuri epidemice.[7]

Dacă coronavirusurile sunt sursa unei părţi a maladi­ilor numite „emergente” (adică maladii noi şi necunoscute – rezultând uneori din mutaţia virusurilor cunoscute şi aflate sub control –, care iau locul maladiilor din trecut, astăzi eradicate[8]), familia mai largă a virusurilor este prezentă la animale şi coabitează cu omul de la începuturile existenţei sale. Trecerea de la animal la om se face periodic, având drept consecinţă epidemii ale căror urme paleontologii le‑au găsit deja în epoca neolitică. Relatările istorice de­spre epidemii nu datează doar din epoca în care ele au început să fie consemnate în scris. Una dintre primele istorisiri de acest fel care s‑a păstrat este cea a istoricului grec Tucidide, despe ciuma din Atena (430‑426 î.Hr.). Aflăm apoi în literatură referinţe la epidemiile care au afectat lumea în cursul ultimelor douăzeci de secole. Se poate constata că acestea s‑au produs foarte regulat şi au durat uneori mai multe secole, manifestându‑se în valuri. Uneori ele au fost localizate într‑o regiune sau într‑o ţară, alteori au afectat o mare parte a lumii. Printre pandemiile cele mai marcante pot fi citate: „ciuma antonină”, care s‑a abătut asupra Imperiului Roman între 164 şi 190 şi care a făcut între 7 şi 10 milioane de morţi; „ciuma lui Ciprian” care, venită din Etiopia, a afectat o parte din Africa de Nord şi toată Europa apuseană între 251 şi 271; „ciuma lui Justinian”, care a bântuit întregul bazin mediteranean şi a făcut între 25 şi 100 de milioane de victime; „ciuma neagră”, care a durat din 1346 până în 1353 şi a ucis între 30 şi 50% din europeni în cinci ani. Secolul al XX‑lea a fost în mod particular marcat de epidemia de gripă numită „spaniolă”, care în 1918 şi 1919 a ucis 50 de milioane de oameni, de gripa asiatică ce a ucis, între 1956 şi 1958, 2 milioane de persoane, de gripa de Hong‑Kong, care, între 1968 şi 1970, a provocat în lume decesul unui milion de persoane.

Transformarea epidemiior localizate în pandemii s‑a făcut întotdeauna prin intermediul migraţiei de populaţii sau al transporturilor comerciale: cartografia pandemiilor şi dezvoltarea lor în epocile din vechime arată foarte clar că ele urmau coastele maritime, râurile şi fluviile navigabile, şi marile căi de comunicaţie, ca „drumul mătăsii”, care a fost calea celor mai multe dintre ele. Iar lucrul acesta se verifică încă şi astăzi: cartografia expansiunii epidemiei de Covid‑19 coincide întocmai cu cea a marilor căi de comunicaţie aeriene, principalul mod de transport actual.

Dezvoltarea considerabilă a transporturilor aeriene, legate de activităţile comerciale, profesionale sau de petrecere a timpului liber, deschiderea generalizată a frontierelor şi diversele forme ale mondializării, care pun rapid fiecare loc în comunicare directă cu un altul, ca şi cum lumea n‑ar fi decât un sat mai mare, sunt factori care favorizează pandemiile recente şi viitoare. Alţi factori se vor adăuga celor precedente şi vor multiplica riscurile: migraţiile de natură economică, care se vor accentua – şi vor lua chiar o formă masivă – în viitor, din cauza schimbărilor climatice şi a sărăcirii radicale a unei părţi din populaţia mondială; înseşi schimbările climatice, care vor favoriza migrarea anumitor specii animale şi vor provoca dezechilibre ecologice, afectând şi micro‑organismele; urbanizarea crescândă care va spori încă şi mai mult aglomerarea şi amestecul de populaţii de pe glob; despăduririle care vor aduce animalele în apropierea oraşelor şi vor crea astfel factori favorabili pentru depăşirea barierei dintre specii.[9]

Epidemia de Covid‑19 a suscitat mari nelinişti în rândul populaţiei din cauza caracterului său mondial, a caracterului său brusc, neaşteptat, a expansiunii sale rapide, a gradului ridicat de contagiozitate, a gravităţii tulburărilor pe care le‑a produs la un mare număr de persoane, în diferite zone şi funcţiuni ale trupului, a ratei mari de mortalitate (de 30 până la 40%) la persoanele aflate la reanimare şi a sechelelor majore cu care au rămas supravieţuitorii, dar şi din cauza ezitărilor medicilor şi cercetătorilor în faţa unui virus necunoscut, a dificultăţii mediilor medicale de a‑l combate şi de a găsi un medicament eficace.

Aşa cum am notat la începutul acestei introduceri, epidemia de acum a prilejuit mari semne de întrebare nu doar cu privire la competenţa ştiinţei, la puterea tehnicilor biologice şi medicale, la mondializarea economiei, la idealul unui progres continuu, ci şi, pe un plan mai mic, la modul de viaţă actual, organizarea muncii, viaţa familială, relaţiile cu semenii şi mai ales sensul vieţii personale confruntată brusc cu spectrul unei morţi iminente.

Religiile n‑au fost ferite de şocul suportat de întreaga societate. Modul lor de funcţionare obişnuit a fost tulburat prin măsurile de protecție (lipsirea de contact fizic, distanţarea care trebuia respectată, interzicerea obiectelor de uz comun), impuse de la bun început tuturor de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, dar încă şi mai mult de măsurile de izolare impuse progresiv de toate statele. În faţa acestor măsuri, creştinismul a plătit un greu tribut: în perioadele de izolare, a trebuit să se reducă în mod considerabil (uneori până la câteva persoane) numărul celor care luau parte la Sfintele Liturghii, numite în mod tradiţional „sinaxe”, adică „adunări”, care sunt elementele constitutive ale Bisericii (în greacă ekklésia, care înseamnă „adunare”) şi esenţiale pentru viaţa acesteia: participarea la comuniunea euharistică, de asemenea esenţială, a devenit imposibilă sau rară pentru majoritatea credincioşilor. În creştinismul ortodox, care acordă în cultul său un loc important trupului şi medierilor fizice ale harului, felul în care se acordă Sfintele Taine (şi în primul rând Euharistia) a fost modificat, şi de asemenea diversele practici prin care credincioşii intră în legătură unii cu alţii prin contactul succesiv cu diverse obiecte de cult (sfintele icoane, Sfânta Cruce) sau care ţin de cult.

În mod inevitabil, s‑au ivit probleme noi (sau uitate după marile pandemii din trecut), legate de aceste schimbări, referitor la locul şi modalităţile vieţii liturgice, la frecvenţa şi modalităţile împărtăşirii euharistice, la posibilitatea sau imposibilitatea de a contracta boala prin primirea ei sau prin cinstirea icoanelor, a moaştelor şi a crucii, la formele de spovedire (în mod tradiţional, spovedania implică apropiere şi contact între creştin şi duhovnic).

La originea lor se află marile întrebări metafizice, care de fapt au frământat dintru început creştinismul şi care tulburaseră de asemenea Vechiul Testament. Este epidemia o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele oamenilor? Şi, prin urmare, este ea un îndemn al Său la pocăinţă şi întoarcere către El? Sau vine ea oare de la Dumnezeu ca avertisment sau ca un semn din partea Sa? Toate aceste întrebări conduc la întrebarea mai generală referitor la originea bolilor (epidemiile fiind forme colective şi simultane ale acestora), a legăturii lor cu păcatul, a posibilităţii vindecării lor prin mijloace spirituale (pocăinţă, post, rugăciuni, procesiuni cu Sfânta Cruce, sfinte icoane sau sfinte moaşte, stropire cu apă sfinţită şi altele de acest fel). Iar aceste întrebări, la rândul lor, conduc la alte întrebări, cu privire la statutul medicinei, recunoscut de creştinism, dar şi la întrebări legate de sensul spiritual al bolii, ca şi la întrebări mai ample despre sensul vieţii şi al morţii – aceasta din urmă fiind o realitate greu asumată de societatea noastră modernă şi, aşadar, cât se poate de camuflată, pe când epidemia o impune conştiinţei ca pe ceva care poate să se abată asupra fiecăruia dintre noi, în cel mai scurt timp.

Este util să se pună aceste întrebări şi să li se găsească răspunsul, nu doar referitor la pandemia de Covid‑19 (care fără nici o îndoială va dura un anume timp), ci şi referitor la epidemiile sau pandemiile de care nu vom fi feriţi în viitor. De aceea  am conceput această carte ca pe una care nu este legată doar de actualitatea prezentă.

De‑a lungul deceniilor precedente, am consacrat mai multe studii bolii, suferinţei şi morţii, privite din punct de vedere teologic şi spiritual. Raţiunea acestei noi lucrări este probată de caracterul specific al epidemiilor şi al pandemiilor care: 1) dau maladiei şi morţii un caracter subit, imediat, brutal; 2) trezesc o frică şi o anxietate colective; 3) au o dimensiune globală, care cuprinde o diversitate de persoane, de toate vârstele, de toate credinţele şi de diferite opţiuni morale; 4) modifică modul de relaţionare a persoanelor între ele; 5) afectează modul de funcţionare a vieţii eclesiale. Aşadar, se pun noi întrebări, specifice, care‑şi aşteaptă răspunsurile juste şi cuvenite.


[1] Articol semnat de H. Jalinière, publicat în data de 15 decembrie 2017. SARS înseamnă „sindrom acut respirator sever”, pneumonie acută provocată de un tip de coronavirus, SARS‑CoV.

[2] A se vedea articolul lui Peter Daszak, profesor la Universitatea Columbia, directorul programului PREDICT şi membru al institutului de cercetare R&D Blueprint: „We Knew Disease X Was Coming. It’s Here Now”, în The New York Times, 27 februarie 2020.

[3] SARS‑CoV ivit în China, apoi în Asia în 2002‑2004 ; MERS‑CoV prezent în peninsula arabică din 2012; SARS‑CoV‑2 (= Covid‑19) ivit în China în 2019 şi devenit pandemic în 2020.

[4] Denumiţi 229E, NL63, OC43 şi HKU1, aceştia sunt cauza răcelilor curente, în proporţie de 15 până la 30%.

[5] De exemplu: pisica sălbatică, bănuită de a fi la originea epidemiei de SARS din 2002‑2003; pangolinul, bănuit de a fi una dintre sursele posibile ale lui Covid‑19; dromaderul, în cazul lui MERS‑CoV.

[6] S.J. Anthony şi al., 2013, „A strategy to estimate unknown viral diversity in mammals”, mBio 4(5):e00598‑13, DOI:10.1128/mBio.00598‑13.

[7] Cât priveşte Covid‑19, Michael Ryan, director pentru probleme de urgenţă sanitară la OMS, declara într‑o conferinţă susţinută la Geneva, în data de 30 martie 2020: „Acest virus ar putea deveni endemic în comunităţile noastre şi s‑ar putea să nu dispară niciodată”.

[8] Pentru o analiză aprofundată, a se vedea P. Debré şi J.‑P. Gonzalez, în Vie et mort des épidémies, Paris, 2013.

[9] A se vedea S. Shaw, „Contre les pandémies, l’écologie”, în Le Monde diplomatique, 792, martie 2020, pp. 1 şi 21.