Între sfinții scriitori ai creștinătății de grai slav, Sfântul Iosif de la Volokolamsk – una
dintre personalitățile cele mai remarcabile ale Ortodoxiei din veacul al XVI-lea – se
deosebește prin capacitatea de a aborda, pe temeiul scrierilor Sfinţilor Părinţi, cele mai
complexe probleme teologice într-un limbaj viu și accesibil, împodobind graiul său cu pilde
grăitoare și ușor de reţinut.
În cele trei cuvinte ale Epistolei sale către iconar se descoperă succesiv toate aspectele
învăţăturii ortodoxe despre cinstirea icoanelor: diferenţa dintre icoană și idol, raportul
dintre chip și Prototip, legătura indisolubilă dintre cinstirea icoanei și dogma hristologică,
principiile care stau la baza reprezentării iconografice, rugăciunea înaintea icoanei etc.
Însușindu-ne sinteza patristică ce reprezintă miezul și fundamentul acestei cărți,
ajungem să înțelegem că în contemplarea icoanei rugăciunea preschimbă „mintea și
cugetul” omului, îl adună în râvna lui către Dumnezeu, îl îndreaptă către dragoste, îl fac
deschis harului.
„Cuviosul Andrei Rubliov și împreună-nevoitorul său Daniil, la praznicul Luminatei Învieri
a lui Hristos șezând pe scaune și având înainte Dumnezeieștile și cinstitele icoane și la
acestea privind neîncetat, se umpleau de bucurie și lumină Dumnezeiască. Și nu doar în
acea zi săvârșeau aceasta, ci și în alte zile când nu se nevoiau cu pictura.” (Sf. Iosif de Volokolamsk)