,,O poveste te ajută întotdeauna să înțelegi mai ușor și cele mai anevoioase lucruri. Ba te poate învăța cum să îi urmezi povața și să-i descoperi tâlcul, mai cu seamă când povestitorul – o bunică, un frate sau un prieten – are puțin răgaz să intre și el în poveste.” (Tatiana Petrache)
Anul trecut, pe vremea aceasta, citeam copiilor o cartea recent apărută, care mă entuziasmase peste măsură, intitulată ,,Doamna Păresimilor și cei șapte pantofi”. Apariția ei fusese însoțită de vestea că acesteia îi va urma o continuare firească, la fel de incitantă, dar despre care nu am mai aflat multă vreme nimic. M-am resemnat cumva la gândul că povestea despre Duminicile Cincizecimii va fi fost, desigur, încă una din ,,victimele” colaterale ale pandemiei. Postul Mare de anul acesta a venit însă cu bucuria nesperată a ieșirii de sub tipar tocmai a poveștii care o are in centrul ei pe Doamna Cincizecimii, sora Doamnei Păresimilor, un personaj nou, dar la fel de memorabil, al unei cărți pe cât de minunat ilustrată, pe atât de frumos povestită. Despre ce ne învață această nouă carte? Tocmai despre treptele urcușului duminical, care duc spre bucuria împărtășirii de roadele Duhului Sfânt.
Practic, autoarea realizează un exercițiu catehetic inedit, complex și cu adevărat necesar, prin care primele 7 duminici de după Înviere capătă sens și făgăduiesc rod duhovnicesc bogat celui care voiește să parcurgă acest urcuș, treaptă cu treaptă. Cu un tact pedagogic admirabil și cu multă delicatețe, autoarea găsește cale spre mintea și inima copiilor, printr-o înșiruire de istorisiri decupate atât din Vechiul Testament, cât și din Evangheliile duminicale specifice perioadei pascale, împletite cu tehnici investigative euristice.
Cum se termină povestea si care sunt roadele amețitorului urcuș? În primul rând povestea se încheie într-o atmosferă sufletească aleasă, printr-un popas binevenit, după un parcurs provocator, în urma căruia poți fi dezamăgit numai dacă ai abandonat lupta și ai refuzat Darul. Dacă te-ai ostenit până la capăt, vei afla că primirea limbilor de foc ale Sfântului Duh este cea mai grozavă experiență la care poți fi părtaș aici pe pământ. Că acesta este, de fapt, ,,sfârșitul care nu are sfârșit, capătul fără capăt”, adică drumul nostru spre sfințenie, pe cât de dificil în aparență, pe atât de accesibil și de bogat în răsplată…
Pentru că nu le văd trăind despărțite pe cele două surori, îndemn cititorul la revizitarea periodică a ambelor povești, fiecare clipă petrecută în însoțirea cu personajele acestor neprețuite cărți fiind tot atâtea prilejuri în care putem pune cu adevărat început bun vieții noastre, spre înnoire duhovnicească și întru dobândirea Luminii celei adevarate…
Text preluat de la Cosmina Tămaș
