Un roman pe care nu-l poți lăsa din mână până ce nu ajungi la ultima filă…

Traducerea și publicarea, la Editura Sophia din București, a prozei lui Constantin Virgil Gheorghiu a constituit, în ultimii ani, un dublu demers cultural – restitutiv și restaurator –, demarat postum, în „Ora 25” a scriitorului, dar în plin proces de recuperare a literaturii nostre din exil.

Fapt caracteristic literaturii scrise departe de patrie, elementul biografic e metabolizat de creație, ajungând, ca în romanul Spioana (1971), la asimilarea persoanei scriitorului în personaj, într-o formă dureroasă de punere în abis. Deși scrisă în străinătate, proza lui Constantin Virgil Gheorghiu nu e una pentru străini, ci rămâne concepută în solidar cu conaționalii săi, cei mai în măsură să înțeleagă tragismul unei existențe sub teroarea istoriei sau sub semnul înstrăinării, căci în zadar încerci să-l faci să înțeleagă pe un occidental lucruri care se petrec dincolo de Cortina de Fier, după cum mărturisește, prin vocea unui erou al cărții, autorul.

În ansamblul literaturii exilului românesc de la Paris, Constantin Virgil Gheorghiu cultivă un roman mărturie, un roman al disidenței (pentru noi, românii – o literatură de tip samizdat), prin dezvăluirea atrocităților unui regim totalitar teribil și anihilant. E o literatură, în același timp, a mărturisirii și mărturisitoare, a celui care s-a ridicat și a privit monstrul în față, n-a plecat ochii, ci și-a înălțat glasul, așa cum observa criticul francez Amaury d`Esneval, în monografia dedicată romancierului (Gheorghiu, Coll.Qui suis-je, Pardès, Puisseaux, 2004)

Laitmotiv al întregii proze a scriitorului, viața transfugului e, cu e o expresie tristă, impusă de titlul altui roman al lui Gheorghiu, o Second hand life (volum apărut tot la Editura Sophia și echivalată inspirat de traducătorul ei, filologul Georghiță Ciocioi, cu simbolicul A doua șansă), o viață de împrumut, făcută pe măsura altora, ca o haină la mâna a doua. Ruperea de patrie îl dezrădăcinează, obligându-l să trăiască o altă existență și să împrumute o identitate de tip simulacru, în sensul pe care-l propunea eseistul Jean Broudrillard, în Simulacres et simulation – de existență mimată, „luată pe credit” de la alte state.

Gheorghiu înlocuiește însă încrâncenarea revanșardă prototipică a exilatului cu răbdarea și înțelepciunea, acceptarea și resemnarea, calități dobândite, în timp, prin intens exercițiu spiritual și literar: Istoria m-a lovit astfel, aruncându-mă dintr-o țară în alta, cu lovituri de picior în spate și cu lovituri de pumn în plină figură. Am fost aruncat în toate cazanele istoriei, fiert în toate creuzetele, carnea mea a trecut prin toate laminoarele și toate filierele torturii și suferinței. Și, în loc să las să-mi putrezească carnea, am prefăcut-o, pe cât am putut, în perle, în poezii, așa cum scoicile prefac pe fundul mării rănile lor în perle…

Romanul Spioana dezvăluie, dincoace de fundalul întunecat al timpurilor, care asigură cărții caracterul de document, „un spirit iscoditor”, așa cum îl vedea, în epocă, Ionel Teodoreanu, un excelent creator de situații narative, construite cu un bun simț al epicului și al psihologiei umane. Ca reflex al acuității reporterului de teren și al redactorului de rubrică Fapt divers, ochiul narativ surprinde ansamblul și amănuntul, în gros-planuri ori prim-planuri cutremurătoare ale unui București posbelic și (post)apocaliptic, în care abuzurile noii nomenclaturi comuniste ating cote de neimaginat. E un tablou grotesc și dezumanizant, provocat de o eră a tiraniei și a minciunii, în care regimul totalitar mutilează suflete, identifică și cultivă în om toate slăbiciunile și viciile firii.

Sistemul propagandistic, al cărui țel e formarea „omului nou”, a „omului roșu”, îndoctrinat și, în consecință, manipulabil, își exercită presiunea încă din copilărie, pregătind o pepinieră a delatorilor (Toți copiii acolo tebuie să spună în fiecare dimineață directorului școlii tot ceea ce părinții au discutat, au făcut și care este părerea lor în privința regimului. Același sistem îl au și studenții trimiși în străinătate. Trebuie să spioneze și să comunice tot ceea ce văd și aud), ca apoi să devină un modus vivendi pentru masa de manevră umană (căci nu mai există persoane, ci unități umane) a aparatului de partid (Sloganurile Partidului Comunist au intrat nu doar în conștientul și subconștientul celor care trăiesc în republicile comuniste, ci chiar în inconștient, precum instinctele). Noua religie politică ia locul vechilor valori spirituale, topind individul într-o colectivitate amorfă, incapabilă de ripostă (La fiecare slujbă se difuzau sloganurile Partidului Comunist, iar propaganda bolșevică pătrunde astfel în masele care îi scăpau mai înainte).

Se naște, ca urmare, o lume distopică, orwelliană, în care pactul cu diavolul e acceptat în schimbul unei efemere liniști ori a unei iluzorii prosperități: Vei avea tot ce vrei: bogăție, confort, de toate. Un singur lucru îți va lipsi, pe care tu nu-l vei avea niciodată – viața ta. Eu sunt viața ta. Îmi aparții, Tu nu ești decât o unealtă a mâinii mele… Tranzacționată astfel, viața și moartea umană devin mărfuri cu prețuri reglementate de un monstruos mercurial, ca în Suflete moarte, de Gogol: S-a încercat repatrierea lui Eugen Ionescu, Jean Yonnel, Elvira Popescu, Virgil Gheorghiu, Maria Ventura etc. Cum cei vii refuză să se întoarcă în republicile-cușcă, bolșevicii cumpără cadavrele celebrităților defuncte și le trimit în România. (…) Sunt cadavre de ornament, cadavre pentru progaganda marxist-leninistă. 

Altădată, viața și moartea se confundă, ori au loc false renașteri ale unor oameni condamnați și salvați în ultima clipă de la execuție, rebotezați întru rău de către regimul totalitar: Începând de acum eu sunt mama ta, căci eu ți-am dat viață (…) în acord cu tovarășul Stalin. Eu și Partidul Comunist ți-am dat viață, dreptul de a mișca, de a respira, de a bea, de a acționa ca toți cei vii. 

Spioana, personaj pivot al acestei lumi grotești, pare evocată in absentia (chiar când e prezentă, spre final, eroina e sub pseudonim și cu nume de împrumut) ori apare doar in efigiae, în fotografii de revistă, după presupusa ei moarte. Gheorghiu creează aici romanul unei absente și al unei absențe, multiplicând astfel straturile de lectură ale scenariului narativ și conferind caracter deschis deznodământului. Celelalte personaje sunt, însă, memorabile : Leopold Scripcă, de pildă, e un gentleman rătăcit în infern; Hanna Tauber – o Ana Pauker în oglinzi concave. Torționari și delatori, trepăduși și membri ai protipendadei compun fiziologii de epocă, desprinse parcă dintr-un bestiariu uman ce acționează într-o istorie ieroglifică de nou Ev Mediu est-european. În această dezordine controlată politic, personajul cheie rămâne, totuși, hidra comunistă, cu toate progeniturile ei: de la rușii rudimentari care asediază Bucureștiul ori nomenclatura comunistă rapace și oportunistă, la călăul crud și subtil, generator de cataclisme politico-geografice. Toți alcătuiesc, în final, o borgesiană istorie comunistă a infamiei

Într-un fel sau altul, toate personajele romanelor lui Gheorghiu sunt exilați sau autoexilați – din propria țară, din propria conștiință, din propria religie și de aici exilul ca temă fundamentală a prozei lui Constantin Virgil Gheorghiu, pivot al întregii sale creații și dureros reper al propriei vieți.

 Dr. Corina POPESCU