Arhetip și pecete - Iconicitatea în gândirea bizantină a secolelor VIII‒IX

Ionescu-Berechet, Ștefan

Autorul a elaborat o carte care, sub aparenţa unei cercetări de istorie a dogmelor, are un caracter în mod esenţial fenomenologic. Şi exact acesta este lucrul pe care un specialist în iudaismul antic l-ar putea aprecia dincolo de graniţele specializării sale: înţelegerea fenomenologică a icoanei. Prin rigurozitatea sa istoriografică şi doctrinară, care nu poate decât să impresioneze, această lucrare lansează întrebări şi căi noi de cercetare cu privire la logica şi experienţa faptului de a avea icoane sau, chiar mai mult, la ce înseamnă a trăi într-o lume fundamental iconică. În teologia românească, o fenomenologie asemănătoare a icoanei a mai fost încercată doar de Marin Tarangul, care a făcut acest lucru cu un fler poetic şi filosofic. Ştefan Ionescu-Berechet o face cu un fler analitic şi gramatical. Prin investigarea unor distincţii aparent discursive (dintre circumscriere şi înscriere, dintre icoană şi idol), se ţese logica unui mod de vieţuire. Acest lucru face cartea de faţă ‒ minuţioasă şi argumentativă ‒ o lectură esenţială în domeniu.

Protoiereu prof. univ. dr. Silviu N. Bunta

Autorul despre carte

„Scopul acestei lucrări este de a oferi o perspectivă amplă şi detaliată asupra teologiei icoanei elaborată de cei doi proeminenţi iconofili bizantini, încercând să ofere un posibil răspuns la următoarele chestiuni: care sunt sursele exploatate de ei în elaborarea unei teologii a icoanei? Care sunt temele principale referitoare la icoană, iconicitate şi hristologie abordate de ei? Care este locul pe care contribuţia lor îl ocupă în istoria doctrinei iconofile ortodoxe? (…) Ea se doreşte a fi o monografie doctrinară elaborată pe baza analizării şi parcurgerii scrierilor antiiconoclaste ale Sfinţilor Nichifor Mărturisitorul şi Teodor Studitul, precum şi a multor alte surse iconofile bizantine. Cele două corpusuri, care însumează cu mult peste 1.000 de pagini, au fost consultate fie pe baza traducerilor existente, confruntate cu originalul grecesc acolo unde neclaritatea traducerii sau importanţa pasajelor o impuneau, fie direct în original, acolo unde traducerile lipsesc. Au fost consultate, de asemenea, foarte multe izvoare secundare, în original sau traduceri, precum şi o pleiadă de studii, pentru clarificarea diferitelor aspecte prezente în doctrina iconică a celor doi şi pentru racordarea lucrării la stadiul actual al cercetării internaţionale în acest domeniu.”

Semne de carte

„Ceea ce ne atrage în mod deosebit atenţia în setul de definiţii enunțate de Sfinţii Nichifor şi Teodor este terminologia utilizată de către aceștia. În mod aparent surprinzător, icoana făcută de mână nu este definită drept pictură sau operă de artă, rod al imaginaţiei artistului, ci ca amprentă, pecete sau întipărire, utilizând termeni din domeniul sigilografiei. Implicaţiile acestei percepţii sunt semnificative în iconologia şi în iconografia bizantină. Iconarul nu creează, ci dezvăluie prin întipărire în materia icoanei, asemenea peceţii unui sigiliu în ceară, forma văzută, reală şi concretă, a arhetipului, model şi cauză a icoanei.”

„Din perspectivă ortodoxă, iconizarea lui Hristos nu este doar posibilă şi legitimă, ci şi o dovadă palpabilă a Întrupării, argument hristologic care este enunţat înaintea epocii iconoclaste de către Sfinţii Părinţi. Canonul 82 Quinisext constituie prima sa formulare în cadru sinodal ecumenic, prilej cu care este validată în mod oficial tradiţia de origine apostolică, prin care se legitimase folosirea sfintelor icoane în cultul Bisericii. Canonul defineşte relaţia dintre icoană şi simboluri, cu referire specială la simbolul paleocreştin al mielului şi la In. 1, 29.”

„În timp ce icoanele Mântuitorului Hristos şi ale sfinţilor apar pe larg fundamentate în scrierile celor doi apologeţi iconofili, privitor la icoana Maicii Domnului nu găsim decât minime referiri. Acest aparent paradox ne poate surprinde dacă avem în vedere locul pe care icoana ei îl ocupa în evlavia credincioşilor şi în cultul Bisericii, fapt confirmat şi de răspândirea tipurilor iconografice mariale în epoca ce a urmat Triumfului Ortodoxiei (843). Explicaţia constă în faptul că icoana ei este pe deplin solidară cu cea a lui Hristos, că, în mod similar acesteia, icoana Maicii dă mărturie despre adevărul deplin al Întrupării Fiului.”