Sfinţii Părinţi despre păcatele limbii - grăirea deșartă, defăimarea, osândirea, cuvintele murdare, cârtirea

***

„Când vorbești, dai naștere unui cuvânt care nu moare niciodată, ci rămâne viu până la Înfricoșătoarea Judecată. Acesta va sta cu tine înaintea Tronului cel dumnezeiesc și va depune mărturie pentru tine sau împotriva ta” (Sfântul Teofan Zăvorâtul).

Prin cuvinte poți învia un suflet, îți poți curăți ­păcate și îi poți face mai buni pe oamenii din jur; le poți dărui credință, bucurie și curaj, poți trezi întru ei dragoste și milă, poți aduce pacea. Pe de altă parte, cuvintele urâte pot ucide un suflet, îl pot molipsi cu tot felul de patimi, păcate și vicii, pot preface inimile curate ale celor nevinovați în inimi rele și pot otrăvi întreaga viață a celor din jur.
Cuvintele trebuie rostite cu dragoste, cu­ smerenie, cu credință profundă în Dumnezeu, cu nădejde în purtarea Lui de grijă, înțelepciune și răbdare. Astfel de cuvinte nu doar că nu‑l rănesc pe aproapele, ci, dimpotrivă, îi aduc mângâiere, îi întăresc credința și nădejdea în Dumnezeu – îl curățesc și îi înalță sufletul. Când sufletul este sănătos, când inima este curată, când harul Duhului Sfânt se află în creștin, atunci acolo e și cuvântul bun, care se dovedește a fi de folos aproapelui.
Despre păcatele limbii și curățirea de acestea, pe larg, în cartea de față...